Baschetul american s-a întors în România cu un spectacol palid găzduit de o sală învechită. Noroc că şi organizarea a fost la acelaşi nivel.
Show-ul începe la ora 19, dar mi-am grăbit soţia (care îl loc de cină a primit un baton cu cereale), am forţat câteva stopuri, am greşit intrarea o singură dată şi am reuşit să ajung la Sala Polivalentă la 18:10.
Graba a dat roade şi după doar câteva minute identific un loc de parcare.
Oamenii vin la Sala Palatului cu mic cu mare. Unii s-au îmbrăcat pentru eveniment şi poartă blugi, pantofi sport şi chiar treninguri, în timp ce alţii par să fi greşit filmul în costum şi haine elegante.
În timp ce ne îndreptăm spre intrare un Nissan de teren trage direct pe spaţiul verde. N-a stat să caute un loc de parcare ca toţi ceilalţi. În fond, omul a investit 60 000 de euro într-o maşină offroad, iar poliţiştii de la circulaţie (prezenţi la datorie) nu au contract de colaborare cu ADP-ul ca să intervină.
N-am mai fost la Polivalentă din copilărie. Pe vremea lui Nea Nicu mă mai duceau ai mei la un spetacol. Ştiu că era mare, în fond este cea mai mare sală de spectacole din ţară.
La intrare lumea se buluceste pe scari. Mai este o jumatate de ora pana la incepere si accesul nu este permis nici macar in hol, ca sa nu mai vorbim de sala. Nu trece mult şi doua din cele cel putin zece usi se deschid. Este inghesuiala si o doamna intreba de ce nu ne lasa sa intram si pe celelalte. Primeste imediat raspuns de la un tatic venit cu baietelul sau pe care se chinuie sa-l fereasca de multime: “Nu au suficiente persoane care să verifice biletele la intrare”.
Prin minte îmi trec câteva vorbe de duh, dar le alung imediat. Am venit sa ma bucur de spectacol, nu sa ma enervez. De altfel, oamenii se poartă cât mai civilizat posibil şi nu eşti împins mai mult decât este de aşteptat în astfel de situaţii.
În jurul meu sunt o mulţime de părinţi cu odraslele. Este plăcut să-i vezi pe cei mici nerăbdători în faţa unui spectacol de baschet. Bucureştiul îţi oferă prea puţine spectacole pe care să le savurezi cu familia. Agitaţia de acum, dar mai ales nebunia de la Bradul de Crăciun din Piaţa Unirii sunt o dovadă clară că avem nevoie de evenimente de familie.
Noi cu cifrele, ei cu literele
Ajungem în hol şi ne uităm intrigaţi la indicatoare şi apoi la bilete. Pe acestea din urmă scrie sectorul trei, dar pe indicatoare sunt numai litere: B, C, G etc.
Ne uităm unul la celălalt şi nu ştim pe unde să o apucăm. În cele din urmă, preiau iniţiativa şi încep să caut pe cineva cu aer oficial. Nimeni. Nici măcar atotştiutoarele femei de serviciu. Păsim timizi în sală pe o uşă la întâmplare. Poate că este ca la teatru şi femeia care vinde programe o să ne spună unde să stăm. Greşit. Sala nu dispune de plasatoare, dar măcar beneficiază de nişte agenţi de pază bine înarmaţi şi pregătiţi să-şi facă datoria.
Îl abordez pe unul dintre ei şi încerc să nu-l surprind prea tare. Am înţeles că sprayul lacrimogen nu face bine la alergiile de primăvară, iar el este foarte încordat. Mă priveşte cu un zâmbet nevinovat şi îmi spune că nu are habar de locurile noastre. Mă trimite însă la “tipul cu bluză verde” din celălalt capăt al sălii care este de la organizatori.
Organizatorul este prins într-o discuţie cu unul dintre cei de la Realitatea TV. Realitatea este partener şi are exclusivitate asupra evenimentului. Ca atare ei sunt singurii care pot dispune de imaginile din timpul spectacolului. Celelalte televiziuni trebuie să se mulţumească cu imagini de pe holuri sau din pauze.
Îi întrerup politicos şi îl întreb pe “tipul cu bluză verde” cam pe unde crede că ar trebui să se găsească sectorul trei. Este clar unul dintre cei care au muncit la eveniment pentru că ştie imediat şi mă îndreaptă către partea cealaltă a terenului spre două reclame colorate. Îi mulţumesc frumos şi de fericire uit să-l întreb dacă trebuie să merg sus, jos sau chiar pe scaunele de pe marginea terenului. O să mă orientez la faţa locului.
Îmi iau de mână soţia uşor nervoasă, probabil şi din cauză că am preluat-o direct de la serviciu şi ne îndreptăm victorioşi către sectorul trei (apropo, am auzit că Negoiţă face numai lucruri grozave acolo, bravo lui). Aici dau peste un personaj cu aer de portar cu experienţă. Omul este asaltat şi de alţii. Ne aşteptăm rândul în faţa Oracolului de la Polivalentă şi îl băgăm şi pe el în ceaţă cu numărul de pe bilet. Jos sunt lojele şi sus sunt sectoarele dar acestea poartă, evident, litere.
N-ar fi fost deloc dificil să lipească nişte foi A4 cu numere pe ele, dar probabil că n-a fost timp.
După identificarea unui nou “oficial” ne găsim locurile într-o zonă nemarcată şi ne transformăm la rândul nostru în surse de informaţie pentru cei veniţi după noi.
Sala Polivalentă nu mai este deloc atât de strălucitoare cum era pe vremuri. Capacitatea de 5600 locuri o face micuţă pentru vremurile noastre, iar arhitectura comunistă aduce un aer trist şi neprietenos. Toaletele sunt destul de noi şi relativ curate, dar scaunele au probabil aceeaşi vechime ca şi sala. Zona lojelor, care ar fi trebui să fie ceva mai arătoasă este complet depăşită. Scaunele de cinematograf cu şezutul rabatabil sunt făcute din placaj şi îmbrăcate cu o husă de culoare nedefinită. Urmele de gumă de mestecat mai sunt încă prezente, dar din fericire guma s-a luat deja, pe pantalonii altora.
Sonorizarea este de calitate, iar aplauzele şi încurajările publicului, într-un spaţiu închis, sunt un spectacol în sine.
Spectacol palid, public efervescent
Show-ul a debutat cu un meci demostrativ de baschet în fotoliu rulant oferit de persoane cu handicap de la Fundaţia Motivation Romania. Publicul i-a primit cu căldură şi i-a aplaudat chiar şi atunci când au ratat aruncările la coş. Au fost atât de buni, încât puştiul răsfăţat de lângă mine chiar a crezut că sunt oameni obişnuiţi urcaţi în scaune cu rotile ca să dea spectacol…
Va urma…
