Şi se jură că nu fură,
dar l-am prins cu raţa-n gură
După prea multe filme văzute şi prea multe cărţi citite îmi imaginez că politica este asemeni unui joc de şah.
Adversarii politici fac diverse mutări în limita regulilor impuse de societate. Unele sunt minore, asemeni unui pion mutat un pătrat sau două. Altele, implică deplasarea unui nebun sau mişcări ample precum rocada.
Nu sunt un specialist al jocului. Personal, îmi pierd răbdarea, dar ştiu regulile şi sunt în stare să identific o situaţie de şah.
În societatea românească, regulile sunt dictate de reacţia socială, iar partida este transmisă de mass-media. Fiecare mutare este privită cu atenţie şi analizată de “specialiştii în politică”. Miza jocului este câştigul electoral care îţi oferă puterea.
Ei bine, ceea ce am văzut în ultimii ani mă uimeşte teribil şi îmi dă peste cap tot sistemul de gândire.
Jucătorii stau la masa de şah şi joacă după cum îi duce capul. Unii sunt campioni internaţionali. Alţii au doar ambiţii măreţe. Toţi se supun însă regulilor despre care vorbeam mai sus. Din când în când apare însă câte o situaţie de şah mat. Regulile spun că în astfel de momente te ridici de la masă, îţi bagi coada între picioare şi îţi formulezi retragerea pentru ca să poţi reveni în joc când toată lumea va fi uitat de înfrângerea ta.
Uneori, înfrângerile sunt definitive (vezi cazul Remeş), alteori sunt doar de moment (Stolojan, Năstase).
În politica românească a apărut însă o specie de jucător care poate fi asemuit cu o maimuţă (copil supărăcios este un termen mult prea blând). Astfel de jucători sunt puşi în situaţie de şah mat de către un adversar sau de o greşeală regretabilă.
Ce fac mai departe? E simplu, aruncă tabla de şah cât colo, dau cu piesele de pământ, îşi încordează muşchii şi susţin că situaţia nu a existat. Este cazul lui Orban, care a intrat într-o situaţie de şah mat în care s-a băgat singur (mă rog, Cristoiu ar spune că nu este o întâmplare că a păţit-o în Cotroceni). Duminică şi luni nega existenţa situaţiei de şah mat. Marţi îşi încorda muşchii şi trecea la contraatac: telefoane, teoria conspiraţiei etc.
Rezultatul unei astfel de manifestări este o nouă rană deschisă pe pielea PNL. Lui nu îi pasă că rana pe care a cauzat-o produce o nouă hemoragie de voturi. Ceea ce îl interesează este să rămână la putere, să nu se dea bătut, să ne spună tuturor că nu o fost şah şi că ceea ce am văzut a fost doar în imaginaţia presei. A unei părţi din presă. A unora care au ceva cu el. A unora care sunt plătiţi. A unora care sunt intoxicaţi de serviciile secrete, de Băsescu, de…… (completaţi cu personaje de poveste cu precădere malefice)
Şi ştiţi ce este extrem de frustrant? Că nu este primul şi că oamenii de genul acesta acţionează împotriva oricărei reguli a bunului simţ în politică.
Mai presus de politician se află partidul (nu vă prostiţi, nu ţara este mai presus…). Partidul trebuie să dăinuiască indiferent de ceea ce face un membru sau altul. Dacă partidul nu este puternic, toţi politicienii se duc la fund pentru că nu au pe ce să se ridice.
Negarea regulilor şi negarea evidenţei rănesc partidul. Nesiguranţa lui Tăriceanu, bileţelul în apărarea lui Patriciu, miniştrii acuzaţi, un Orban care se agaţă de funcţie, toate aceste încălcări ale regulilor duc la căderea unui pardid care ar fi trebuit să promoveze liberalismul, idee în care cred milioane de oameni.
Politica are nişte reguli. Ar fi bine ca politicienii să le înveţe. Eşti în şah mat, te retragi şi ai grijă să iei asupra ta suficient de multă vină cât să nu îţi afectezi partidul.
